Dantelă

"Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate."   -George Bacovia

Ai fost al meu, am fost a ta
Ni se prelinge dragostea.
Mănânci cu-amar zile și sentimente
Parcă azi mai bate o inimă de perete.
Și pietrele ne plâng de milă
Și îngeri orbi cântă-n surdină.
Blestem această soartă slabă
Ce n-a avut putere să te-ntoarcă.
O, crud e gustul cel amar
De lacrimi stoarse-n prag de geam!
Îmi șopteai speranțe inutile
Pe care azi cred că le-am rătăcit în mine.
Repetai un gând chinuitor atunci când soarta mă lovea,
Ai fost al meu, eu sunt a ta.

Candoare

Totul cade în jurul meu. Nimic nu mai e bun. Văd lacrimi și lacrimile mă văd pe mine. Lumini multe, dar fără culoare. Le-a prăfuit timpul. Te-ai ascuns în rămășițe de fericire și de acolo tot sufli speranțe. Te-ai gândit că nu mai are rost? Că odată și odată va trebui să renunți? Nu toată lumea poate fi fericită. Lumini singuratice, irosite pe suflete naive care cer să fie oprite. Din ce? Din visare poate. M-am cufundat în emoții ce nu mai trec, emoții de care oricine se ferește. Eu le ador, sau poate ele mă adoră pe mine. O ușoară adiere de suferință s-a stins, rabdă cuminte lângă ușă. Să deschid, sau să las tristețea să iasă singură? Se vaită un resentiment.