Recenzii

A dispărut. Din ziua aia, nu au mai găsit-o. Dar nu era pierdută fizic, ci mai degrabă mintea sa complet răvășită lipsea de-a binelea. Cel puțin în unele momente. Era schimbată. Privirea ei încolțea flori în sufletul tău. A dispărut.

Nori violet și parfum de roze. Prima dragoste a însemnat redescoperire. Tumultuoasa lume a aruncat din nou ocheade vidului, sufletului de adolescent. Sărac, dar cult. Mereu în așteptare. Plin de iubire, însă îmbibat în teamă. Teamă și respingere, teamă de respingere, teamă. Suferința nu a fost de ajuns pentru a fi scrisă, a trebuit cântată. Plânsă poate. Rațiunea-mi zboară lent, întocmai ca păsările de septembrie. Probabil și cuvintele mele vor dispărea curând. 

Știu că visele au fost făurite de oameni care visează pentru oameni care visează. Dar ale noastre? Le-am creat singuri, din spuma îndurărilor și dorul de casă. Ai vrut să mă auzi și ai reușit doar să mă vezi, de înțeles nu m-a înțeles nimeni. Un amurg în inima mea a însemnat răsăritul curajului tău. Parcă îmi numărai coastele atunci când mă priveai. În scurt timp ai plecat, amânat de timp și ploaie.

Suflete adiacente

"Undeva, atemporal, creșteau flori pe pereți și așteptai să le tușesc într-un crescendo de sentimente gata să devină igrasie." (de Oana Drăgușin, extras de pe albastruoedip.blogspot.ro)

Dubii...dubii de-artist şi de femeie bolnavă. Mai sidefată minte decât o perlă, m-am decis într-o zi să renunţ la gânduri. Nu mai gândi. Încetează să găseşti multiple sensuri la orice auzi. Scenariile din capul tău te macină prea tare. Nu are rost să îţi umpli astfel timpul, cuvintele au o semnificaţie mai aparte decât aceea de a te trage în jos.
Nu. mai. gândi.

Îmi furi lumina, eu îţi dau întuneric. Suflet obosit şi agitat, noi ne-am pierdut demult umanitatea. Cândva, cuvintele mele erau plate şi neînsemnate, atunci nu mă puteam apăra. Probabil ai crede că nu pot fii serioasă. Toarnă mintea aceea ameţită în tot ce scrii, m-a stins otrava inspiraţiei mele. Oare mereu am fost aşa ascunşi?

Dar eu nu merit un răspuns. Poate că arta e făcută să ne întreţină confuzia, să se joace cu sentimentele noastre. Ne face să ne gândim. Şi să ne gândim mult. Ai o inimă şi o conştiinţă. Acestea două împreună dictează mai multe cuvinte decât vei fi în stare să reţii. Îmi pare rău, copil întunecat de vreme, căci nu te pot ajuta acum.

Mintea mea e în altă parte. Ca de obicei, gândesc.

Dantelă

"Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate."   -George Bacovia

Ai fost al meu, am fost a ta
Ni se prelinge dragostea.
Mănânci cu-amar zile și sentimente
Parcă azi mai bate o inimă de perete.
Și pietrele ne plâng de milă
Și îngeri orbi cântă-n surdină.
Blestem această soartă slabă
Ce n-a avut putere să te-ntoarcă.
O, crud e gustul cel amar
De lacrimi stoarse-n prag de geam!
Îmi șopteai speranțe inutile
Pe care azi cred că le-am rătăcit în mine.
Repetai un gând chinuitor atunci când soarta mă lovea,
Ai fost al meu, eu sunt a ta.

Candoare

Totul cade în jurul meu. Nimic nu mai e bun. Văd lacrimi și lacrimile mă văd pe mine. Lumini multe, dar fără culoare. Le-a prăfuit timpul. Te-ai ascuns în rămășițe de fericire și de acolo tot sufli speranțe. Te-ai gândit că nu mai are rost? Că odată și odată va trebui să renunți? Nu toată lumea poate fi fericită. Lumini singuratice, irosite pe suflete naive care cer să fie oprite. Din ce? Din visare poate. M-am cufundat în emoții ce nu mai trec, emoții de care oricine se ferește. Eu le ador, sau poate ele mă adoră pe mine. O ușoară adiere de suferință s-a stins, rabdă cuminte lângă ușă. Să deschid, sau să las tristețea să iasă singură? Se vaită un resentiment.

Regrete

Ne desprindem ușor din cercul infinit ce ne-a legat,
am făurit în el secrete ce au dăunat conștiinței noastre.

Acum ne pare rău,dar oare mai are vreun rost?
Scuzele noastre sunt petale irosite în mare.
Distrugem minți,inundăm ființe,
Grație nouă respiră astăzi lumea.

Nu mă așteptam să-ți pară rău,sincer
dar în ochii tăi puteam citi profund regret.
Îți era dor probabil să ai o marionetă
pe bază de sentimente.

Ți-ai ispășit pedeapsa,
ai așteptat singur prea mult timp
și mi-ai lipsit.
E totuși cazul să mi te alături?

Ai dăinuit în strâmtori de suflet,
închis în propriile greșeli.

Îmi vreau timpul înapoi,
inima ar fi prea mult s-o cer.
Tu ți-ai vrut doar orgoliul,
și cu el ai rămas.

Arunci cu pietre în trecutul nostru?
Arunc cu spini în amintirea ta.
Ți-ar fi greu să rămâi fără de păcat,
cum mie mi-a fost greu să rămân fără tine.

Cred că m-am rătăcit de durere..
Încerc să îți străbat chipul în gânduri
dar e copleșitor.
În păienjenișul acelor colțuri de minte m-ai pierdut.

Secrete despre infinit

"Don't depend too much on anyone in this world. Because even your shadow leaves you when you're in darkness."


Umbre...umbre-n văzduh și pe pământ,pe lângă noi. Ne cufundăm în întuneric,însă îți trebuie o anumită lumină ca să le vezi. Sunt blânde,iar fără voia ta nu rănesc. Noi suntem corpuri cu suflete,umbrele sunt suflete fără corp. Poate de fapt sunt sufletele noastre. Te imită,dar au propria conștiință. Te imită pentru că le obligi să facă asta,sunt legate de noi exact ca luna de soare. Și aceștia,la rândul lor,nu se văd mereu. Ci doar într-un moment de slăbiciune al timpului,la granița dintre zi și noapte,dintre apus și răsărit. La fel ca noi : ne vedem umbrele doar când timpul e destul de îngăduitor să ne permită asta. Oare,atunci când un înger moare se transformă în umbră? Poate pentru faptul că nu a fost nemuritor frumusețea lui piere și este blestemat să hoinărească pământul sub o formă fadă și abstractă,pedepsit să calce pe urmele și să facă parte din ființa unui simplu om,un muritor. Oare îngerii au umbre?
Moare un înger,se naște o umbră...ce frumos sună. Moare o umbră,se naște un om. Moare un om,se naște un înger.

"Roiuri de umbre ce vin dinspre nori,

 Roiuri de umbre...

 Fluturii negrii ce poartă cu ei 

 Neliniștea mea 

 De mâine." :

Praf,uitări,dorințe

"Știi cum m-am gândit la noi? Exact ca la punctele unui infinit care nu se vor atinge niciodată. Care,oricât de aproape ar fi,nu se vor lega. Și știi de ce? Pentru că unul e rece,iar celălalt tremură de răceala celuilalt. Pentru că eu sunt eu,iar tu ești tu." (de Maia,extras de pe multa-liniste.blogspot.ro)

Nu-ți găsesc un rost,ești capriciul meu.
Mă strânge inima când mă gândesc la roua ce o spulberi dimineața,în încercarea de a pleca. Și totuși,mă îndemni spre bine. La tine e ceva ce atrage din prima,o răutate pură,parcă ascunsă sub chip de înger. Ești plin de întuneric. Evadezi din lumea asta vicioasă ce îți aglomerează temerile,uiți că nu poți singur și totuși îmi renegi ajutorul. Am fost mereu aici,acceptă-mă. Pătrează-mă în suflet,odată știai să faci asta. Probabil te-a acaparat iluzia lumii blânde ce ți-a promis libertate. Vom scăpa împreună,când vei fi pregătit să uiți. Nu-ți mai ascunde chipul întunecat,eu îți cunosc privirea,privirea aia fixă care-nțeapă. Te uiți stingher în jurul tău dar nu e nimeni,poate nici măcar eu. Încerc să mă adun,să te regăsesc. Ai pășit iar strâmb,și iar mi-am promis că te salvez. Ai părăsit raiul nostru și te îndrepți spre-un iad nesigur,grăiești vorbe dulci dar ai ochii plini de amar și minciuni.
Ai aruncat nimicuri în urma ta,arunci nimicuri în urma noastră.